Cu siguranta nu suntem in fata primului film despre cum a inceput criza. Ba chiar, pentru o poveste despre ce si cum s-a petrecut in 2008, e tardiv si redundant. O caruta de documentare, un gen corect cand vrei sa privesti inapoi la rece, au acoperit foarte bine subiectul. De la oscarizatul Inside Job la mai larg vocalul Capitalism: A Love Story semnat Michael Moore, lucrurile au fost explicate de-a fir a par. 

   Nici scriitorii de fictiune nu au stat deoparte, subiectul era prea fierbinte si avea acoperire planetara. HBO a facut Too Big to Fail centrat pe Henry Paulson, secretarul Trezoreriei Americane, Oliver Stone a gasit bomba perfecta de marketing pentru Wall Street 2: Money Never Sleeps, iar drama celor ramasi pe drumuri sau fara slujba a fost integrata rapid in pelicule cu succes la box office si premii precum The Company Men sau Up In The Air. 

Si nu doar ca Margin Call nu e primul, dar realitatea deja ofera subiecte care depasesc cu mult dezbaterile despre cum a inceput marea zgaltaiala economica. Scheme Ponzi de miliarde de dolari direct pe Wall Street, pariuri ca la casino ale bancilor suprastatale mizand pe falimentul unor tari si alte grozavii se petrec azi sub ochii lumii intregi. 

   Cat de destept e Margin Call? Asa si asa. Cei care merg pentru explicatii stiintifice – de natura matematico-economice – vor iesi din sala nesatisfacuti. Sunt kilometri intregi de monitoare pline cu cifre, dar personajele nu par nicidecum conectate la ele. Tot ce stiu e sa constate ca o formula le prezice esecul total: cifrele nu se mai aduna, iar rahatul e praf. Tot ce se poate face – la finalul unui lant lung de telefoane date intr-o singura noapte – e sa fie convocat sefu' al mare: personajul cheie John Tuld (trimitere sonora mai mult decat evidenta la Richard Fuld, CEO-ul Lehman Brothers). Genul de individ la granita dintre practic si cinic ale carui vorbe sunt printre cele mai memorabile din film. Citez din amintiri: muzica e pe cale sa se opreasca si daca iesi primul dintr-o incapere, nu se numeste panica. Inteligent, dar insuficient la totale.

   Filmat auster, undeva la 90% din film se petrece in spatiul inchis al cladirii tipice de birouri, pelicula ne inchide intr-o lume de sticla si metal care transmite corect raceala, dar care in acelasi timp te si indeparteaza de personaje. Actiunea se petrece in decursul a 24 de ore, dar asta nu dicteaza un ritm alert. Mai degraba totul se desfasoara domolit pentru ca povestea sa se aseze intr-o matca adanc dramatica. Care pentru spectator e deconectata de la orice miza. Totul e prea aseptic si amoral. De exemplu, pentru analistii de risc care ar fi putut fi oameni de stiinta sau ingineri, dar au preferat carutele de bani de pe Wall Street, n-ai cum sa ai mila sau intelegere. Desi uneori asta e senzatia pe care parca vrea sa ti-o transmita J. C. Chandor.

    Si ajungem si la ultimul truc posibil al succesului: trisatul. Aici Margin Call vine cu un atuu important: o distributie cu multe nume grele – Jeremy Irons, Kevin Spacey, Stanley Tucci si Demi Moore. Toti isi executa personajele brici. De aici insa si pana la primirea ultracalduroasa facuta filmului de catre critica americana parca mai e ceva drum. Desigur in conditiile in care suntem dispusi sa renuntam la hipersensibilitati de moment.

   Verdict: 2½/5, acceptabil
   Pentru: cine n-a vazut documentare despre criza