In 2007 Little Miss Sunshine era surpriza Oscarurilor cu doua premii  castigate (unul pentru scenariu, celalalt pentru interpretare) si devenea un deschizator de drum pentru alte dramedii avand in centru familii disfunctionale. De la Juno in 2007 si pana la The Kids Are All Right in 2010, Hollywood-ul a devenit receptiv, inclusiv la nivel de premii, cu povestile bine scrise, foarte bine jucate, jumatate lacrimogene-jumatate chicotite, despre parinti si copii, cupluri si relatii.  

     In aceeasi categorie poate fi inclusa si ecranizarea romanului The Descendants semnat de Kaui Hart Hemmings. Matt King, personajul central, o spune raspicat intr-unul din voice over-urile cu aer simpatic, dar folosite cam gros de Alexander Payne in prima parte a filmului: o familie e ca un arhipelag, suntem fiecare cate o insula separata care se indeparteaza incet, dar ireversibil, de celelalte.

     Afirmatia lui e chiar moale fata de realitatea pe care personajul o traieste: sotia lui e in coma si nu o sa-si revina, fiica cea mica afiseaza cu drag degetul mijlociu, iar cea mare exerseaza cu aplomb cuvinte care incep cu  “f”. Matt mai are pe cap mostenirea unui teren idilic pe care tot clanul il preseaza sa-l vanda in schimbul unui cec cu multe zerouri si cautarea amantului nevestei sale, o aparitie proaspata in peisaj. Suficient ca poveste si totusi fara sa iti creeze vreo secunda indoiala ca finalul poate fi altfel decat unul pe baza de inghetata (extrem de asemanator cu cel din Monster’s Ball).

      Singuratatea e locul unde Alexander Payne (Sideways, About Schimdt) si George Clooney (Up in the Air, The American) se intalnesc perfect. In schimb, in vreme ce Clooney se da peste cap si se transforma pentru rolul lui Matt King – e mai solid, mai in varsta, mai lent, pe alocuri lipsit de control, cu o expresie reusita de nauceala pe chip, pentru Payne e mai dificil sa lucreze un personaj masculin simpatic, fie el si incornorat si obsedat sa se compare cocoseste cu amantul nestiut. Si din aceasta inadecvare, lui Descendants ajunge sa-i lipseasca ceva. Ceva important pentru ca pe mine nu m-a atins emotional.

      Urmariti-l pe Sid, e drept un personaj secundar. Pur si simplu nu sta in picioare. La momentul 1 e un adolescent detasat, cu glumite tampe la purtator, care-si ia un pumn in freza spre amuzamentul publicului. La momentul 2 aflam ca e vicepresedintele clubului de sah si il vedem capabil de o conversatie profunda. Ce s-a schimbat? In principiu nimic. El calatoreste strict fizic si din motive artificiale cu familia lui Matt in susul si josul arhipelagului hawaian. 

      Hawaii care, si aici e o alta veste buna, e departe de o prezentare tip brosura turistica. Camasile inflorate nu exulta coloristic, traficul e nasol, comentariile lui Matt la adresa insulelor au ceva din aciditatea cu care Payne si-a obisnuit publicul. Regizorul nu exagereaza nici cu imaginile de pe plaja, nici cu cerul senin, iar muzica locala completeaza natural tabloul cu iz de aloha. There’s no paradise, it’s just life.

    Verdict: 3/5, bun

    Pentru: familisti cu bagaj emotional